Sărbătoare 9 martie – Cruce cu negru în calendarul ortodox – Cei 40 de mucenici

OrtodoxeSf. 40 de Mucenici din Sevastia

Greco-catoliceSf. 40 m. din lacul Sebaste

Romano-catoliceSs. Francisca Romana, călug.; Dominic Savio; 40 de soldaţi, m.

Sfinţii 40 de mucenici, pomeniţi în calendarul creştin ortodox în ziua de 9 martie, erau ostaşi şi făceau parte dintr-un corp de armată staţionat în Sevastia, din provincia Armenia Inferior.

În timpul împăratului Liciniu (308-324), când au suferit chinuri şi moartea şi aceşti 40 de Sfinţi mucenici, s-au dezlănţuit în imperiu persecuţii deosebit de dure împotriva creştinilor.

Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi (Vieţile Sfinţilor).

Sfinţii Mucenici au fost îndemnaţi de comandantul lor să aducă jertfe şi să se închine zeilor romani şi aşa cum şi-au arătat vitejia şi curajul în războaie, cu acelaşi cuget şi determinare să se supună legilor imperiale şi să jertfească idolilor. La aceste cuvinte militarii, răspunzând mai marelui lor, au spus: „Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug” („Vieţile Sfinţilor”).

Cei 40 de ostaşi erau bărbaţi puternici, cunoscuţi pentru curajul lor pe câmpul de luptă. Despre aceasta mărturisea însuşi Agricola, comandantul acelui corp de oaste, care din toată inima sa spunea: „Câţi ostaşi are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi” (Vieţile Sfinţilor).

Sfinţii nu s-au lăsat însă înduplecaţi nici de cuvintele înşelătoare şi nici de îngrozirile comandantului, mărturisind cu tărie credinţa în Hristos, rugându-se mult spre a fi şi mai mult întăriţi de Dumnezeu pentru a putea suferi chinurile, rămânând uniţi.

Guvernatorul provinciei împreună cu comandantul au decis atunci ca toţi cei patruzeci de ostaşi să fie duşi legaţi la un lac ce se afla lângă cetatea Sevastiei, căci era iarnă, ger cumplit şi vânt mare. Mărturisitorii au fost dezbrăcaţi şi duşi în mijlocul apei, iar la marginea lacului era ridicată o baie, pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi să se plece la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească în acea baie caldă.

Lăsându-se noaptea, frigul s-a întărit şi mai mult, iar trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintre ei, neputând să mai rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la baie. Dar când şi-a atins piciorul de pragul acelei băi calde, îndată a căzut mort.

Văzându-l pe fugar, sfinţii aflaţi în mijlocul apei se rugau: „Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine” (Vieţile Sfinţilor).

După miezul nopţii a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului, care a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce erau puşi de pază erau cuprinşi de somn, numai comandantul închisorii nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, se gândea cum cel ce scăpase la baie s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.

Atunci acesta a deşteptat străjerii şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în apă, strigând cu mare glas că şi el este creştin, împlinind astfel numărul cel dintâi.

Pentru că în zori au fost scoşi vii din lac, s-a poruncit o execuţie cumplită, să le fie zdrobite fluierele picioarelor şi să fie lăsaţi să-şi dea sufletele, toţi martirii au trecut astfel la Domnul.