Cum înghețau românii în apartamente pe vremea lui Ceaușescu: 7 ore cu căldură, 17 ore fără

Situația era cu atât mai grea cu cât lipsa călduri în rețeaua de termoficare era dublată de întreruperea curentului electric. Chiar dacă nu era un program unitar la nivel național, acest lucru se întâmpla între orele 19:00 și 21:00, cu o durată de o oră.

În toamna lui 1988, printr-un nou decret, autoritățile au publicat un program de furnizare a căldurii în rețeaua centralizată de termoficare, valabil la nivel național. Astfel, pe timpul sezonului rece, căldura se furniza câte 7 ore pe zi. Diferența era că în zilele lucrătoare, adică luni – sâmbătă, distribuția intervalelor cu căldură era între orele 4:00-6:00, 12:00-14:00 și 19:00-22:00, iar duminica încălzirea de dimineață de făcea mai târziu, între orele 6:00-8:00.

sursă: gherla.info

La apa caldă regimul era și mai spartan, iar diferența între zilele săptămânii părea ghidată de o logică ceva mai complexă, având legătură, probabil, cu ciclurile de îmbăiere- spălatul rufelor. Astfel, luni și vineri erau zile cu „program scurt”: 5:30-6:30, 19:00-20:30. Marți, miercuri, joi și sâmbătă era apăr caldă între orele 5:30-7:00, 18:00-21:30, iar duminica între orele 7:30-9:30 și 18:30-22:00.

Evident că nici apa caldă de la robinet, nici cea de la calorifer, nu ajungea imediat după ora de program, așa că cine voia să facă o baie, pornea robinetul și aștepta până la o jumătate de oră, timp în care mai încălzea pe aragaz câteva oale cu apă.

Argazul, alimentat de la rețeaua de gaze naturale sau de la butelie, era o sursă alternativă eficientă, dar costisitoare, de a dezmorți temperatura, mai ales în zilele foarte friguroase.