Ana Maria Păcuraru: Orbirea binară, o plagă asupra discursului Israel-Palestina

Celor care se grăbesc să ia partea Israelului sau a Palestinei fără niciun filtru de cunoștințe le spun atât: istoria vă așteaptă să-i descoperiți complexitatea! Nu se rezumă la „buni sau răi”, „victime sau agresori”. Este o pânză complexă de suferințe umane, politică seculară și erori colective.

A vedea lumea doar în alb și negru, fără a recunoaște spectrul de griuri, este o dovadă de lene intelectuală. Este o evitare a efortului necesar pentru a înțelege matricea complexă a conflictului Israel-Palestina. Asemenei unei boli contagioase, această lene se răspândește, alimentând discursul toxic și polarizat, care învăluie această criză prelungită.

Susținătorii vehemenți ai Israelului, cu fervoarea lor oarbă și ignoranța înfiorătoare, pot beneficia de o introspecție serioasă. Luați în considerare următoarea metaforă tulburătoare: ce se întâmplă cu un câine pe care ani de zile îl ții legat în lanț, într-o cușcă îngustă, și îl supui la biciuiri repetate? Când, în cele din urmă, acest câine scapă din lanțuri, ce urmează? Reacția sa violentă și furioasă nu este decât o reflecție a tratamentului inuman la care a fost supus. Analogia cu situația disperată a palestinienilor nu poate fi mai clară. Cum ar reacționa un om care a trăit ani de zile de dezumanizare la restricțiile aspre de mișcare și la negarea sistematică a libertăților fundamentale? Este cu adevărat atât de surprinzător că furia și disperarea se pot manifesta cu violență?

Fervenții susținători ai cauzei palestiniene, care își îmbrățișează cu ardoare poziția pro-Palestina în acest conflict încins, justificând că Palestina este țara arabă ancestrală, își arată cu această ocazie o ignoranță crasă cu privire la cultura generală și la istoria reală a regiunii. În primul rând, este important să se sublinieze că Palestina nu este o țară suverană, ci o entitate autonomă, o distincție crucială pe care par să o ignore cu desăvârșire. În al doilea rând, o simplă răsfoire a paginilor istoriei, și mai ales ale celei mai citite cărți din istoria umanității, Biblia, ne arată clar că israeliții au fost sclavi în Egipt pentru sute de ani înainte de a-și croi drum către Canaan, regiunea ce corespunde Israelului modern. În timpul exodului lor, au fost conduși de Moise prin deșertul Sinai, unde au primit Cele Zece Porunci. Regiunea Canaan a fost locuită de diverse grupuri de-a lungul mileniilor, canaaniții fiind așezați aici cu mult înaintea israeliților. Arabii au pătruns în regiune mult mai târziu, în timpul cuceririlor islamice. Prin urmare, cine a invadat teritoriul cui? Este o iluzie grosolană și o falsificare a istoriei să se susțină că Palestina este bastionul incontestabil al arabilor, ignorându-se cu desăvârșire complexitatea istorică și culturală a acestei zone fierbinți a lumii.

Ce se întâmplă când ignorăm nuanțele și ne aruncăm cu capul înainte în mlaștina binară a opiniilor extreme? Ne pierdem umanitatea, empatia și capacitatea de a vedea lumea în toată complexitatea ei. Ne izolăm în turnuri de filtre ideologice, refuzând să auzim sau să înțelegem vocea celuilalt.

Condamn cu fermitate această orbire binară, care nu face altceva decât să perpetueze violența și să întârzie posibilitatea unei reconcilieri. O astfel de perspectivă simplistă nu numai că subestimează complexitatea situației, dar ignoră și suferința umană, de ambele părți.