Eșecul diplomației SUA bazată pe o tactică din secolul al XIX-lea. Trump dezorientat, după ce a fost sfidat

Fără îndoială, mulți analiști internaționali au rămas uimiți atunci când au văzut noua diplomație a SUA din era Trump 2, bazată în special pe o tactică din secolul al XIX-lea și mai puțin pe experții cu studii la Johns Hopkins, Harvard și Princeton. Ca un imperialist învechit, Donald Trump a fost dezorientat de străinii care nu acceptă strategia sa colonială, așa cum s-a întâmplat cu sfidarea venită din Iran, care nu a capitulat.

Din păcate pentru Trump, lumea continuă să-l surprindă la rândul ei. De fiecare dată, amenințările și demonstrațiile de forță nu funcționează așa cum se aștepta, lăsându-i pe oficialii săi incapabili să-și ascundă nedumerirea, potrivit The Economist.

Pe 19 februarie, cu câteva zile înainte ca America și Israelul să atace Iranul, Fox News l-a intervievat pe Steve Witkoff, intermediarul diplomatic universal al lui Trump. Witkoff, un tip vorbăreț, l-a descris pe șeful său ca fiind „curios” că liderii Iranului nu au „capitulat”. De ce a meditat el cu voce tare că nu negociase cu Iranul sfârșitul ambițiilor sale nucleare, având în vedere puterea de foc americană acumulată în largul coastelor sale?

După ce a început războiul și Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz pentru majoritatea transporturilor maritime, oficialii de la Washington au afirmat că și Trump a fost surprins de această sfidare. Pete Hegseth, secretarul de război al lui Trump, a negat cu vehemență că administrația a fost luată prin surprindere. El a insistat că Pentagonul avea planuri de a redeschide această rută vitală. Câteva zile după aceea, însă, Trump a cerut Chinei și aliaților europeni să-l ajute să deschidă strâmtoarea.

Iranul nu este singurul exemplu de încredere excesivă a lui Trump. În ianuarie, forțele speciale americane l-au capturat pe dictatorul Venezuelei, Nicolás Maduro, și l-au dus pentru a fi judecat la New York. După acel raid, Trump a reușit să aleagă un nou lider venezuelean maleabil, vicepreședintele lui Maduro, Delcy Rodríguez. Trump numește acest rezultat „perfect” și vrea să-l aleagă pe noul lider al Iranului în același mod.

Dar realitatea este că Trump și-a calculat greșit inițial influența în Venezuela. Cu câteva săptămâni mai devreme, șefa de cabinet a președintelui, Susie Wiles, a explicat rațiunea unei campanii de atacuri aeriene americane împotriva ambarcațiunilor acuzate de contrabandă cu droguri din Venezuela. Trump „vrea să continue să arunce în aer ambarcațiuni până când Maduro va striga „unchiule””, i-a spus ea unui reporter. Aceasta a fost o judecată greșită bizară. Un tip nemilos, Maduro nu-i pasă deloc de presupușii traficanți de droguri vaporizați de rachetele americane. De aici și nevoia capturării sale spectaculoase.

Trump nu înțelege războiul Rusiei din Ucraina

Trump este prea sigur că poate intimida liderii străini amenințând că le va bombarda țările. Și este excesiv de încrezător că conflictele pot fi încheiate rapid dacă părțile beligerante ar putea înțelege că pacea ar aduce un boom economic. În cuvintele vicepreședintelui său, J.D. Vance, Trump nu înțelege de ce rușii și ucrainenii continuă să se omoare între ei și nu „se angajează în comerț unii cu alții”.

Trump s-a chinuit mult timp să înțeleagă oamenii care cred în ceva mai mult decât în a face bani, numindu-i pe soldații americani „fraieri” pentru că mor în războaie străine. În al doilea său mandat, acestei obtuzități i s-a alăturat o nostalgie pentru imperialism.

Un discurs rostit de Trump la începutul acestui an este amintit mai ales pentru cererile directe adresate Danemarcei de a-i vinde Groenlanda, posesiunea sa insulară arctică. Mai puțini au remarcat omagiul său adus colonialismului ca instituție. Nu este „nimic în neregulă” cu achiziționarea de teritorii, a afirmat Trump, sunând nostalgic față de imperiile europene care „aveau mari, vaste bogății, teritorii vaste, peste tot în lume” înainte de a merge „în sens invers”.

Aceasta nu a fost o alunecare singulară. După capturarea lui Maduro, Trump s-a lăudat că și-a depășit predecesorii din secolul al XIX-lea, demonstrând „dominația americană” asupra emisferei vestice. În februarie, Marco Rubio, secretarul de stat al dlui Trump, i-a lăudat pe misionarii și soldații care au plecat din Europa pentru a construi imperii globale, printre care și propriii săi strămoși italieni și spanioli.

Imperiile britanice, franceze și altele nu au dispărut pentru că Europa s-a trezit. Europa postbelică era falimentară, iar supravegherea coloniilor era o afacere din ce în ce mai costisitoare și sângeroasă. Multe colonii au fost răsturnate de naționalismul popular, aceeași forță politică pe care Trump o îndeamnă pe fiecare țară să o îmbrățișeze.

Astăzi, China este rivalul mondial al Americii și îi place să vorbească despre solidaritatea postcolonială cu Sudul Global. Pentru liderii chinezi, acapararea puterii globale de către domnul Trump este un cadou propagandistic. Deocamdată, din păcate, pare prea captivat de diplomația bazată pe forța armelor ca să-i pese de altceva.