Cum ne fură OMV Petrom

De această dată nu voi pune în discuţie nici şantajul guvernului austriac, care ne-a obligat să vindem pe nimic Petromul către o societate de câteva ori mai mică, în schimbul acceptării României în UE, şi nici măcar maniera incalificabilă în care OMV a încălcat prevederile contractului de privatizare.

Un motiv cât se poate de temeinic ca statul român să-şi ia Petromul înapoi. În schimb, mă voi referi la modul în care acest aparent contributor de vârf la bugetul României ne fură zilnic.

Înainte de privatizare, producţia Petrom era de 6 milioane de tone pe an. Unul dintre motivele invocate de cei care au susţinut şi au apărat această privatizare este că OMV, repet, o societate de câteva ori mai mică a unui stat, Austria, care nu produce nici măcar o tonă de petrol sau un metru cub de gaz, a fost capacitatea de a face investiţii, de a moderniza şi creşte producţia, astfel încât, în final, să ieşim şi unii şi alţii în câştig.

Indiferent ce a raportat din această perspectivă OMV, un fapt este cât se poate de clar. Conform chiar statisticilor furnizate oficial de firma austriacă. Şi anume că producţia a scăzut de la 6 milioane de tone, la 4,7 milioane de tone. Oficial, deci, nu a crescut.

Investiţiile, dacă s-au făcut, nu au dus la niciun progres. Redevenţele pe care le plăteşte OMV statului român sunt de 4%. Unele dintre cele mai mici în lume. În lume, nivelul redevenţelor pe petrol şi gaze se situeză între 16% şi 22%. Este firesc să ne punem câteva întrebări. Ele sunt de bun simţ.

De ce a scăzut producţia? În definitiv, OMV dispune de întreaga avere pe care a deţinut-o Petrom, atât pe teritoriul naţional, cât şi în străinătate, unde de asemenea există zăcăminte exploatabile. Aceste zăcăminte nu au secat. Iar ţiţeul vine la pachet cu gazele de sondă, la care, pentru moment, nici măcar nu mă refer. Au dispărut pur şi simplu an de an milioane de tone de ţiţei? Sau acestea sunt, într-un fel sau altul, subtilizate?

O a doua întrebare cheie este următoarea: cum se face că din cele 4,7 milioane de tone, mai puţin cu 1,3 milioane decât înainte de privatizare, în ţară nu se prelucrează decât 1,8 milioane de tone la Rafinăria Brazi? Ce se întâmplă cu restul cantităţilor? Unde se topesc?

O altă întrebare este de natură politică. Ea ţine de politica ambiguă a Austriei, stat neutru, ne-membru NATO, în raport cu Federaţia Rusă. În centrul Vienei există unul dintre cele mai impozante monumente din Europa, care glorifică Uniunea Sovietică. Este un simbol şi atâta tot al unei axe care dăinuie, Viena-Moscova. Armata Română i-a scăpat pe austrieci – şi pentru asta ar trebui să ne fie recunoscători – de revoluţia bolşevică, dar nu a putut să-i scape şi de complicitatea lor cu Kremlinul.

Pentru o societate de dimensiunile OMV, care a devenit un jucător semnificativ pe piaţa europeană, o minimă transparenţă este obligatorie. Sunt capabili şefii OMV sau este capabil cancelarul Karl Nehammer să ne explice cum se împarte în realitate acţionariatul acestei societăţi? Da sau nu?

Este bine să ştim, cu atât mai mult cu cât una dintre condiţiile plasate pe sub masa de la Cotroceni în schimbul primirii noastre în spaţiul Schengen a fost nu numai coborârea redevenţelor şi sub pragul acela infim de 4%, ci şi acordul României de a renunţa la exercitarea dreptului de preemţiune, în condiţiile în care acţiuni OMV urmează să fie vândute unei terţe entităţi.

A fost invocat în aceste zile cu insistenţă, ca justificare pentru refuzul încrâncenat de a i se acorda României votul pentru intrarea în spaţiul Schengen, faptul că partidul din care face parte cancelarul, ÖVP, luptă împotriva migraţiei ilegale şi că, din această perspectivă, graniţele României ar fi mult prea permeabile.

Evident că argumentul este cu totul şi cu totul fals, nedemonstrat şi neprobat în niciun fel, bazat, vezi Doamne, pe cercetarea unui număr de convorbiri telefonice purtate de cei care au solicitat azil, după ce au intrat ilegal în Austria.

Atâta şcoală au şi austriecii, încât au înţeles, inclusiv membrii şi susţinătorii acestui partid care se clatină din toate balamalele, că România nu are nici măcar un metru de graniţă cu Austria. Prin urmare, dacă am fi ţinut musai că plantăm migranţi în această ţară, ar fi trebuit să-i teleportăm. Sau să-i trecem terestru, aerian ori naval prin state Schengen.

Cerbicia dovedită de acest cancelar şi dezaprobată, atenţie, şi de clasa politică din Austria, şi de Guvern, şi de toţi europarlamentarii propriului său partid, determină, iată, ca în România să se declanşeze o veritabilă mişcare pentru recuperarea de către statul român a Petromului.

Dacă există suficientă voinţă politică, argumente există cu prisosinţă, chiar şi fără ca instituţiile în drept să mai facă cuvenitele săpături pentru a afla de ce a scăzut oficial producţia şi unde se volatilizează cea mai mare cantitate a ţiţeiului extras. E atât de simplu! Totul e să vrem.