Ana Maria Păcuraru: Lasconi nu are nevoie de USR! Are ocazia să demonstreze nu doar că a crescut un „monstru”, dar că poate și să danseze cu el în lumina reflectoarelor

Desigur, USR-ul, acea adunătură de spirite stricate de modernitate, nu putea decât să clatine capul dezaprobator și să arunce cu pietre în grădina proaspăt semănată cu valori ancestrale. Clotilde Armand și Cătălin Drulă, ca niște părinți dezamăgiți, nu au pierdut ocazia de a-i arăta ușa, în timp ce corul progresiștilor cânta în surdină.

Dar Lasconi nu se lasă intimidată. Cu spatele drept și privirea ațintită spre trecut, ea votează un DA hotărât pentru tradiție, în timp ce noi, spectatori la acest teatru al absurdului, putem doar să încercăm să ne abținem de la râs. Să nu uităm, doamna Lasconi nu are nevoie de USR; ea deja are scena pregătită pentru un one-woman show politic, indiferent că este pe scena națională sau în arenele europene.   

Și în timp ce noi, poporul, stăm și contemplăm la acest portret de familie, unde fiica „monstruoasă” se încăpățânează să existe în afara normelor pictate de mama ei, Lasconi are ocazia să demonstreze nu doar că a crescut un „monstru”, dar că poate și să danseze cu el în lumina reflectoarelor, transformându-și „problema” într-un triumf personal.

Și așa, în timp ce tolerăm cu un zâmbet îngăduitor pe buze toți acești progresiști LGBTQ, adevărata ironie se dezvăluie: toleranța noastră nu creează monștri; monștrii ne arată cât de toleranți suntem cu adevărat. Ah, ironia! Ah, circul vieții politice! Ah, România!

Ah, și nu putem să nu rememorăm cu un zâmbet acru figura acelui emigrant din SUA, modelul „par excellence” al părăsirii cuibului cu tot ce implică el. Prințul Harry, un fel de anti-Lasconi, care nu doar că a rupt lanțurile valorilor tradiționale, dar și-a construit un altar al rebeliunii, luând de soție o starletă de filme. Un Romeo modern, în definiție, care, în loc să scrie sonete, a ales să-și picteze propria tragedie aruncând cu noroi în stema familiei regale. Ah, asemenea personaje fac ca telenovelele să pară niște simpliste povestiri de adormit copiii. Lasconi, pe de altă parte, stă mândră în peisajul nostru național, ca un fel de anti-erou, păstrându-și armura de cavaler al tradiției bine lustruite, în timp ce își privește progenitura „neconformistă” cu un ochi critic, dar poate, doar poate, cu un strop de speranță că vor ajunge la un armistițiu familial. În final, ce este o familie fără un dram de dramatism?