Cu drag despre România, județul Botoșani | Locul din care s-au umplut manualele de poezie și proză

Apoi bunica răsturna mămăliga pe masa rotunda și o tăia cu ață. Punea lapte în ceaun și zgârmam cu lingura urmele de mămăligă. În acest timp, bunicu’ sfărâma brânză sărată în pumni și o amesteca cu mămăligă. Apoi îi dădea o formă ciudată și îi spunea „Urs”. Niciodată nu am mâncat ceva mai bun! Dimineață, când mă trezeam, mirosea a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Tot din cuptor, bunica scotea o înaripată meșterită din aluat, căreia îi pusese două boabe de piper drept ochi. Era hulubul… Apoi făcea niște plăcinte minunate, un fel de melci cu brânză sărată, pe care îi ungea cu ou. De fapt, eu făceam asta, cu un snop mic de pene de găină. Și tot așa, până se termina și concediul părinților, și vacanța mea… Cu timpul, la despărțire, bunicul și bunica ne petreceau la poartă. An cu an, mai triști, mai împuținați trupește. Bunica se ștergea de lacrimi cu broboada, iar bunicul, care luptase în tinerețe la Stalingrad, se ținea tare. După Revoluție, a coborât din pod, cu mândrie, dintr-un loc știut doar de el, decorațiile regale. Și nu uita niciodată, când mergea în sat, să își pună insigna de veteran de război. S-au dus și bunica, și bunicul. Au prins și războiul, au trecut și prin foamete, comuniștii le-au luat apoi pământul, plugul, caii, vitele. Au scrâșnit din dinți dar au continuat să trăiască. Niciodată bogați, dar mereu fericiți, crescându-și copiii, apoi nepoții. În anii 60 ai secolului trecut, visul oricărui tânăr era să plece cât mai departe de casă, pentru o viață mai bună.

Acum, tinerii de atunci se mai întorc acasă, și ei tot mai puțini. Să simtă colbul sau noroiul sub picioare, să meargă pe câmp – acolo unde munceau în copilărie, să meargă la biserică și la cimitir, acolo unde sunt cei dragi… Ei știu că, de fapt, nu au plecat niciodată de aici. Sunt mândri de aceste locuri, sunt mândri de oamenii locului. De fapt, sunt mai mândri cum nu există alți români. Zâmbesc cu emoție atunci când văd pe panoul care delimitează județele, 4 genii ale României: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu și Ștefan Luchian. Acum știți, nu-i așa? Vorbim Cu drag, despre Botoșani! Unul dintre cele mai bogate județe din România! Poate cel mai bogat! O altfel de bogăție! Oricât de multe lucruri nelalocul lor le-ați spune unui botoșănean, în mintea lor, îți vor răspunde: “tu știi de unde vin eu? Din locul în care ți s-au umplut manualele de poezie și proză, din locul în care țara asta a primit muzică divină, din locul care e atât de frumos încât e atât de ușor să devii pictor! Și știi cum mai e locul ăsta? E locul cu cei mai veseli oameni, cu cea mai frumoasă muzică și cea mai bună mâncare! Ai fost vreodată la vreo nuntă în Botoșani, să îți rupi pingelele dansând? Dacă mergi la Botoșani, ai grijă la gât! Fetele sunt atât de frumoase încât ai putea să ți-l sucești uitându-te după ele!” Așa ar putea să îți spună un botoșănean. Dar nu o va face, că botoșăneanul e om cu frica de Dumnezeu! Și om care îi acceptă pe semenii lui, de oriunde au venit. Unde întorci capul, vei întâlni o biserică! Însuși Ștefan cel Mare a ctitorit două biserici, una la Botoșani, una la Dorohoi… Ospitalitatea și bunătatea oamenilor sunt vechi pe aceste pământuri… Și nu sunt vorbe mari: în Botoșani au trăit de-a lungul vremurilor comunități de lipoveni, armeni, evrei, ucraineni și greci. Bisericile, sinagogile, cimitirele, încă există și stau mărturie unui loc în care prietenia și solidaritatea, în vremuri precum acestea pe care le trăim, sunt două calități încă valabile. La fel, cu prietenie, dar și cu respect pentru oameni și istoria locului, vorbim în această seară Cu drag, despre Botoșani! 

Un editorial scris de Alexandra Păcuraru și Adrian Dragomir