Deciziile care ne influențează existența cotidiană: politica externă (partea I). UE în perioada hegemoniei Germaniei Angelei Merkel și moștenirea acesteia

„Epoca Angela Merkel” (2005-2021) a fost și va fi, cred, privită din perspectiva istoriei ca una de tristă amintire, chiar rușinoasă pentru istoria UE. Acesta e o afirmație care ar putea surprinde, dar pe care o face, asumându-și-o dar fără entuziasm, un susținător declarat al Uniunii Europene.

A fost o perioadă de partizanate politice fățișe și adesea scandaloase în cadrul UE. Cancelarul Merkel – pe de o parte folosindu-se de componența fluctuantă a guvernului federal al Germaniei, cunoscând inclusiv formula de mari coaliții (în bună măsură datorită reculului electoral al social-democraților „tradiționali” germani, SPD ¹), pe de alta profitând de slăbiciunea politicii franceze (interne și externe), de ultimul „val” de extindere a UE (cu mai mult de o țară), de oscilațiile poziționării politice ale statelor care au fost cooptate în Uniune în „primul val” – a reușit să se impună atât în calitate de Cancelar al primeia, cât și ca lider informal al celei din urmă. „Ajutată” fiind de președinți ai Comisiei chestionabili fie datorită conduitei din/de imediat după încheierea mandatului (José Manuel Barroso) sau chiar dinainte de desemnarea lor (Jean-Claude Juncker) și mai ales de „mașinăria de vot” a Grupului popular din Parlamentul European, o mare parte din intervalul analizat dominant din punct de vedere numeric în cadrul acestui for.

Singurele atuuri pe care Angela Merkel le-a avut s-au agregat în jurul existenței unei agende politice clare (și simple/simplificate), pe care a urmărit-o cu o perseverență de care scrupulele au fost aproape complet străine.

SITUAȚIA DE ANSAMBLU

Miezul acestei agende s-ar rezuma, la nivel macro și ca ansamblu de politici, la ”Deutschland Über Alles” (în special în UE), Germania fiind percepută, cel puțin sub aspect economic, mai ales prin filtrul unei viziuni liberale neo-clasice sau conservatoare. Cancelarul Merkel a conceput și a proiectat acest statut într-un mod sec, arid, căruia i-au lipsit țelurile universale și generoase pe care le-au avut alți cancelari germani (Helmuth Kohl, Helmut Schmidt, Willy Brandt). În plus, simplitatea sa aproape incredibilă a permis folosirea) în funcție de context și de schimbările acestuia) unei mari varietăți de metode. De aici accentul pe exploatarea posibilităților existente sau survenite, ori (într-un sens neutru și nepeiorativ al termenului) oportunismul politicii Angelei Merkel ², ca una din trăsăturile definitorii ale mandatului său, atât ca personaj principal (pe durată lungă) al executivului german, cât și ca lider informal al UE. Altfel spus, atingerea obiectivului legat de (menținerea) supremației Germanei în UE (populațional, economico-financiar, ca putere decizională la nivel european, tehnologic, științific, în domeniul aerospațial etc.) a fost urmărită fără ca metodele folosite să conteze prea mult și fără exces de scrupule. Iar la nivel aplicat, avem următoarele evoluții:

PLANUL ECONOMIC:

1. a) Ca „viziune” economică/ energetică de bază (de o simplitate dezarmant de rudimentară, și incluzând lipsa oricărei „plasă de siguranță” de tipul celor pe care ți le asumi când pariezi sume mari la jocuri de noroc) s-a urmărit asigurarea resurselor naturale de bază (ieftine?) din Rusia, pornind de la relațiile personale dintre Merkel și dictatorul neo-totalitar al acesteia și la schimb cu compromisuri față de el și regimul său.

Prin acestui tip de politică, cancelarul Merkel a riscat obținerea unei „securități energetice” iluzorii prin legarea Germaniei (și a altor țări, mai mult sau mai puțin importante, din UE) printr-un cordon ombilical de Rusia neo-totalitară a unui dictator narcisist, cleptocrat, criminal și care în cele din urmă s-a dovedit complet instabil. Totul în detrimentul unor soluții mai complicate și mai de durată, care ar fi solicitat gândire creativă în conceperea și elaborarea lor, dar evident mai sigure și sustenabile.

b) Acceptarea tacită a corupției (vorbim de un cuantum perceput drept un „minim necesar”) dacă aceasta servea rămânerii și consolidării Germaniei în postura de lider economic al Uniunii Europene. Un exemplu în acest sens e campania de presă și de PR concertată de către presa auto germană împotriva firmei „Dacia”, pe atunci recent capitalizată de către concernul „Renault”, și a politicii acesteia de a produce un autoturism (o berlină familială) la un preț de până la 5-6.000 de euro. Deși acest target de cost n-a putut fi respectat, fiind considerabil depășit, la lansarea modelului Logan mk.1 pe piața auto internațională entitățile menționate au declanșat o campanie de tip „Jihad”: review-uri, test-drive-uri (unele considerate de cititori/observatori din exterior ca fiind fictive ) – subiective prin natura lor, dar nu numai – mergând până la publicarea unor rezultate falsificate ale unor teste de siguranță în caz de accidente, campanie desfășurată cu încălcarea gravă a oricăror reguli ale deontologiei jurnalistice și implicând reflexe și practici de oligopol/cartel (în presă) și de încălcare a regulilor pieței/concurenței libere.

Cu toate eforturile depuse (rivalele directe ale noilor modele „Dacia” fiind anumite vehicule produse de firmele „Wolkswagen” și mai ales „Skoda”, ultima parte a unui concern auto german), la câțiva ani după această campanie cu accente pe alocuri furibunde, pe alocuri ridicole, un model de „Logan” a primit, tocmai în Germania, premiul anual… nu pentru raportul preț-calitate, ci pentru fiabilitate generală, decernat (și) în urma consultării posesorilor acestui tip de automobil ³ . Astfel, într-un final, puternica industrie automotive germană (și reprezentanții altor sfere de interese, conectate cu aceasta financiar sau în alte moduri) s-au resemnat aparent să accepte că, cel puțin pe un anumit segment al sectorului, au o concurență care trebuie luată în calcul, concedând în același timp (sperăm) că aceasta trebuie tratată conform regulilor licite ale pieței libere și standardelor capitalismului fixate de UE pentru secolul XXI. De altfel, vânzările produselor auto ale mărcii „Dacia” au crescut relativ constant în zona exporturilor (ultimul model de „Sandero” ocupând locul 2 în topul celor mai comercializate autoturisme în anul 2022, pe piața europeană), firma „Dacia” fiind una din generatoarele nete și cele mai importante de profit ale concernului „Renault” la nivel global.

Dacă în cadrul exemplului de mai sus am putut vorbi de corupție mai ales la nivelul încălcării principiilor și al tratamentului inegal (încălcând regulile de bază ale concurenței pe piața liberă), al doilea caz este unul de corupție gravă și calificată. Un caz care a încălcat legislația germană și europeană prin falsificarea testelor privind emisiile de noxe, contravenind și preocupărilor (cel puțin declarative) ale guvernelor succesive prezidate de doamna cancelar privind mediul și poluarea produsă de factorul uman. Din nou am avut practici de monopol/oligopol/cartel, CEO’s de la cel mai înalt nivel implicați în această infracțiune gravă precum și complicități cu înalți funcționari administrativi și cu politicul de la nivel de top incomplet elucidate, toate având loc în aceeași ramură industrială și grupate în jurul concernului auto „Wolkswagen-Audi”, deținător al unei cifre de afaceri pe care am putea-o numi astronomică. Din păcate, acest tip de practică de tip cartel/ologopol al industriașilor/economiștilor, în complicitate cu politicul, de care cultura politică (și mai cu seamă instituțională) din Germania pare să se dezbare relativ greu, are antecedente deloc izolate în perioada Celui de-al Doilea Imperiu German (inclusiv post-1848, dar mai ales din 1871 până în 1919) și mult mai consistente în vremea existenței Celui de-al Treilea Reich.

c) Ca politică responsivă la contextul cu care a confruntat-o realitatea (criza economică globală declanșată în 2008), s-a recurs la învechita și necreativa combatere a acesteia prin austeritate aplicată la nivelul populației (și încurajarea impunerii acesteia nu doar în cadrul propriei țări, ci și la nivel de UE, în România sau mai ales în Grecia de exemplu), și oferirea de stimulente (sprijin, facilități) agenților economici/antreprenorilor, în „cooperare” cu organisme financiare internaționale precum Banca Mondială sau Fondul Monetar Internațional ⁴.

În paranteză (voi reveni mai jos) deficitul economic s-a încercat să fie compensat inclusiv prin vânzarea masivă de armament, și nu mă refer aici la produsele evoluatei industrii germane din domeniu, ci la cele din înzestrarea forțelor armate ale acesteia (”Bundestwehr”). E adevărat că o mică parte din echipamente au fost oferite (donate) unor state nou-intrate în NATO precum Polonia sau România (fie ele din patrimoniul fostei armate a Republicii Democrate Germane sau nu), dar majoritatea au fost vândute pentru profit sau casate. S-a produs astfel un proces de „dezarmare generală sui-generis” a principalului pilon European al NATO din Europa de Vest. Adică a spațiului sau a statului la frontierele estice ale căruia, în perioada Războiului Rece (și imediat după), o acțiune militară ofensivă, parte a unei agresiuni sovietice/ruse asupra Occidentului, trebuia oprită prin mijloace convenționale.

Procesul a fost girat de cancelarul Merkel bazându-se probabil, între altele, pe pacifismul, onestitatea și „cuvântul (posibil) dat” de liderul politic de la Kremlin (acesta pivotând în cadrul angrenajului politic rusesc ca funcții deținute), considerat un „om de onoare”. Evoluția menționată n-a încetat nici după conflictul Rusiei cu Georgia din 2008 (în cadrul căruia un rol negativ, iresponsabil a fost jucat din păcate și de către coruptul lidership de top georgian, președintele de pe atunci al țării, Mihail Saakașvili, putând fi cu ușurință singularizat) și nici măcar după ocuparea ilegală din perspectiva dreptului internațional a Donețkului, Luhanskului și Crimeii de către cea dintâi în 2014.

O agendă economică ale cărei puncte „de bifat” n-au strălucit nici prin ingeniozitate, nici prin creativitatea sau inteligența folosită în articularea lor și nici măcar prin prudență sau coerență decizională. La aceste minusuri am putea contrapune, pe post de calități politice ale doamnei cancelar, curajul politic și asumarea deciziilor (nu neapărat și consecvența agendei decizionale, cum precizam), deși până și efectele produse de acestea au putut fi (și sunt) chestionabile – precum este, principial și în general – perseverarea în eroare. Singurele evoluții întrucâtva pozitive pe care le-am putea remarca ar fi:

1. Poate cea mai mare realizare, care nu se încadrează complet/exclusiv în domeniul economic, am putea-o considera lansarea (în anul 2010) și demararea implementării programului privind tranziția energetică (Energiewende – în limba germană) având ca scop minimizarea poluării industriale (programul urmând să fie extins și asupra poluării generate de motoarele auto cu combustie internă) și trecerea spre forme „verzi”/„curate” de producere de energie. Punerea sa în practică sa a fost jalonată și de semnarea, în 2015, a Acordurilor privind mediul de Paris. Planul viza doar modurile în care era generată electricitatea, neavând în vedere (cel puțin până în perioada recentă, post-Merkel) vreo inițiativă de diminuare a dependenței de gazul rusesc. În plus, conform documentului-cadru original, cancelarul Merkel considera centralele nucleare ca reprezentând o formă tranzitorie curată de producere a electricității până în faza renunțării la termocentralele pe cărbune. Poziția ei s-a modificat cu 180 de grade după tragicul accident nuclear de la centrala din Fukushima (Japonia, 11 martie 2011), acest fapte generând întârzieri constante în aplicarea planului, prelungiri în folosirea cărbunelui pentru producerea de electricitate, întreg programul provocând și o serie de critici și controverse ⁵.

2. În pofida faptului că Germania a fost afectată destul de sever de criza economică mondială, adepții politicilor de austeritate au susținut că datorită aplicării acestora și sprijinului acordat economiei, șomajul a fost menținut la un nivel relativ scăzut, iar sectorul economic și-a revenit relativ rapid. Odată cu trecerea anilor însă, adversarii austerității contestă în mod tot mai susținut faptul că revirimentul economiei germane s-ar fi datorat „tăierii cheltuielilor”, acest tip de politică economică fiind considerată una revolută.

3. Cea a deschiderii (relative) a Germaniei și parțial a UE către China, putere totalitară dar și economie de piață performantă, cu un nivel tehnologic și un sector industrial avansat (ultimele trei caracteristici deosebind-o fundamental de Rusia), tratată însă (parțial cel puțin nejustificat) mult mai sever (ca stat totalitar), utilizându-se o grilă mult mai rigidă de evaluare a politicii interne chineze în comparație cu evaluarea aceluiași aspect în Rusia ⁶, stat neo-totalitar cu elemente de regim sultanistic (conform evaluării mai vechi a lui Linz și Stepan ⁷ ). O Rusie în raport cu care Merkel și președinții Comisiei Europene contemporani hegemoniei acesteia la nivel european transmiteau semnalul că orice poate fi negociat.

PLANUL POLITIC GENERAL

1. Doamna cancelar s-a bazat pe folosirea ca masă de manevră a statelor nou-admise în UE în ceea ce se tinde a fi numit „Primul val” al aderării post-1990, dar de fapt a reprezentat „Valul al doilea” ⁸ (în urma unei decizii politice și geostrategice mai puțin vizibile decât cea din cazul României și Bulgariei, dar totuși evidente), și în special a așa-numitului „Grup de la Vișegrad”. Un alt calcul riscant și bazat pe date depășite, provenind de dinainte de aderarea acestora. Astfel:

a) O parte dintre aceste țări (Polonia, printre membrele grupării Vișegrad, dar și Statele Baltice) nu priveau deloc cu ochi buni cordialitatea UE față de Rusia, mai ales față de o Rusie cu un regim autoritar/neo-totalitar consolidat și cu o politică externă cu accente clar revanșarde și revizioniste. Apoi, unele dintre ele au tins să se poziționeze, încă de la începutul anilor 2000 (adică de dinainte de 2005) de partea Marii Britanii și mai ales a Statelor Unite în mesajul de o fermitate sporită a acestora din urmă în „Războiul împotriva terorii”, atrăgându-și din partea Secretarului de Stat american al perioadei denumirea de „țări ale Noii Europe”.

b) Statutul de „premianți” acordat celor pomeniți la aderarea la UE, în Al doilea val, la capitolele stat de drept și respectarea valorilor democratice nu s-a menținut de la sine. El a fost confundat de diplomația germană la vârf și de executivul acestei țări care a dominat peste 15 ani politica UE cu relațiile bune dintre aceste țări și Germania sau cu tradiția acestor relații. Cum afirmau și demonstrau însă atât clasicul Samuel P. Huntington, cât și fostul meu profesor de la Științe Politice (UBB, Cluj-Napoca) dr. Ronald King, tranziția spre democrație poate cunoaște (și trece prin) valuri de expansiune și recesiune. Probleme cu democrația au avut mai întâi Statele Baltice, cărora le-a fost semi-tolerat un regim de aproape deposedare completă de drepturile politice și parțial civile a populației rusofone (în raport cu care tratamentul față de rusofonii din Ucraina, considerat discriminatoriu, nu poate fi considerat decât foarte blând), temporar Slovacia, apoi Polonia dar mai ales, constant și înrăutățindu-se continuu, Ungaria.

La aceasta mai putem adăuga provocările la adresa democrației pre- și post-aderare în cazul Croației (un alt „stat-favorit” al Germaniei), țară care a fost acceptată în UE după România și Bulgaria. Însă elefantul din încăpere, non-democrația sau semi-dictatura care a fost acceptată în interiorul edificiului UE cu atitudini de tipul „nu există”, „parcă am vedea că ceva nu e în regulă, dar nu suntem siguri despre ce e vorba” sau „lasă că e bine și așa” timp de aproape un deceniu a fost, repet, Ungaria acestui emul de buzunar al lui Putin care este Viktor Orbán.

Timp de aproximativ zece ani – până când a avut loc recenta „schimbare de garnitură” la nivelul Comisiei Europene, a executivului german (și a componenței Bundestag-ului, camera inferioară a legislativului german, dar și a Bundesrat-ului, camera unde sunt reprezentate regiunile federale/landurile), dar mai ales până la șocul generat de invadarea Ucrainei de către Rusia, la care s-a alăturat atitudinea sfidătoare a Ungariei la adresa efortului comun al NATO și UE de a opri și combate această agresiune (conform obligațiilor conținute în Carta ONU și în alte documente internaționale aflate sub egida Organizației Națiunilor Unite) – orice critică serioasă și articulată la adresa derivei democratice din Ungaria și orice măsuri de a o combate au lipsit cu desăvârșire din partea Uniunii Europene. Cu excepția (poate) a suspendării FIDESZ în cadrul grupului Popularilor europeni, în martie 2019 ⁹ . S-au spus jumătăți de lucruri, sotto voce, și s-au propus inițiative care n-au fost finalizate. Motivul principal s-a numit Angela Merkel și faptul că potrivit reprezentării sale politice și personale legate de acesta, era „dintr-ai noștri” (inclusiv ca apartenență politică) iar Ungaria (oricum ar arăta ea) o țară pe care „se poate conta”.

Iar față de ai noștri suntem întotdeauna mai îngăduitori și nu-i sancționăm, ci încercăm să facem tot ce se poate pentru a-i aduce pe drumul cel bun. Iar în reprezentarea numitei doamne cancelar, și Putin era „de-ai noștri” (european, „urmaș” – sic! – al unui Gorbaciov care a permis și facilitat Reunificarea germană). Astfel că, probabil, agenda politică a cancelarului – urmașă pe linie de partid a gigantului politic care a fost Helmuth Kohl (omul care a promovat-o la nivel de top în CDU și în politica germană), dar și cea care a contribuit ulterior îndepărtarea acestuia din politică – viza fie „îndreptarea” lui Putin, fie (mai realist) ignorarea lui benignă. De parcă niște bullies, cum au fost și sunt în bună măsură Orbán și Putin (primul totuși preonderent pe plan intern, și în zona lui de interes – Transilvania fiind o parte a acesteia) ar putea fi ignorați.

2. În conexiune cu aceste politici suferind de cecitate selectivă, cheltuielile militare ale Germaniei s-au plasat în ultimele decenii sistematic sub 2% din PIB (procent la care s-a obligat prin aderarea la NATO), inclusiv în contextul în care administrațiile americane, de la cea a lui George Bush Jr. încoace (la începutul anilor 2000), au accentuat discrepanța dintre contribuția financiară a SUA și cea a altor țări dezvoltate și prospere la efortul militar comun defensiv al Tratatului Nord-Altantic. Astfel, în anii 1980 Germania de Vest dispunea singură (fără forțele americane de sprijin dislocate) de peste 4.000 de tancuri, majoritatea de tip Leopard (față de cele 1.800-1.900 deținute de Franța sau Marea Britanie), număr care a sporit inițial după unificarea din 1990 cu cele peste 1.500 de tancuri de proveniență sovietică din arsenalul fostei Armate Naționale Populare a Republici Democrate Germane (RDG). Însă în prezent, în ajunul aderării sale efective la NATO, Finlanda (5,5 milioane de locuitori) dispune de 239 de tancuri Leopard 2 germane operaționale (peste jumătate în variantă mai modernă decât cele aflate în dotarea forțelor armate ale țării producătoare), iar Germania (83, 6 milioane de locuitori) de un total de 266, dintre care abia 183 (!) operaționale. La nivel de efective, de la peste 600.000 de militari (forțe pe timp de pace, post-unificare), Bundestwehr-ul a ajuns (inclusiv după „suspendarea” serviciului militar obligatoriu în 2011, precum ca urmare a desființării unei serii de structuri și baze ale forțelor armate, toate acestea ca parte parte a politicii de austeritate) la puțin peste 180.000 (personal activ). În același timp, numărul de aparate de intercepție/bombardament (azi multirol) din aviația militară germană (al cărei nume a rămas în germană tot ”Luftwaffe”) a scăzut de la aproape 1.000, în perioada post-reunificare, la 216 aparate, printre care niciun F 35 I ”Litghtning” de ultimă generație (intrat deja în dotarea multor state dezvoltate din NATO) și dintre care peste o treime sunt aparate Panavia Tornado, concepute în anii 1970 și intrate în dotare începând cu finalul acelei decade, pe care de exemplu Regatul Unit le-a retras din uz în anul… 2011.

Ce fel de lider, ca să nu mai vorbim de garant, în materie de politică externă (și la nevoie DE SECURITATE și apărare) mai poate fi Germania în această situație? Și ne referim strict la rolul său în cadrul NATO, pentru că vechile proiecte, inițiate, uitate/amânate și reluate în mod repetat (ultima oară în mod serios de către cancelarul german Helmuth Kohl și președintele francez François Mitterrand), de constituire, în cadrul NATO, a unui pilon distinct european de apărare bazat pe „binomul germane-francez” și cooptând și alte state UE (Olanda, de pildă, printre ele) a devenit cel mult o amintire sau o idee ratată. În acest punct, așa cum spun avocații sau procurorii pledanți prin filmele americane, ”I rest my case!”

UN DOSAR APARTE: CHESTIUNEA REFUGIAȚILOR, (RE) DEVENIȚI ULTERIOR MIGRANȚI ILEGALI

La cinci ani după venirea la putere, în 2010, Angela Merkel declara expressis verbis (conform lucrării despre naționalism din 2020 a lui Florian Bieber, între alte surse): „Multiculturalismul i-a amăgit pe germani, multicultiralismul a eșuat”. Ea le comunica tinerilor membri ai CDU din Potsdam că percepția conform căreia „în prezent trăim fericiți, unii lângă alții (diferiți fiind)” nu este reală. Aceasta pentru că „(noi) suntem atașați de o viziune creștină asupra umanității, aceasta … ne caracterizează. Oricine nu o acceptă se află în locul greșit (în Germania)”. Fast-forward până în 2015 și anii următori, la episodul crizei refugiaților (din Siria), când tipul de politici publice îmbrățișate de state precum Germania, Suedia sau altele (și apoi de ansamblul instituțiilor UE) a tins să folosescă exclusiv criterii precum empatia și considerentele umanitare. Prevederile Convenției ONU privind refugiații, dreptul intern al statelor membre, reglementările și dreptul UE, prevederile internaționale privind drepturile omului privitoare la refugiați, care conțineau toate și niște limitări, o marjă de manevră limitată de reguli, un set constrângeri și verificări considerate obligatorii pentru statele semnatare (membrele UE printre ele), au fost în întregime ignorate (într-o formulare pozitivă) sau încălcate (folosind una negativă), aceste direcții de acțiune încercându-se să fie impuse (nici nu se prea știa cum, în acel moment) la nivel pan-european.

La recensămintele efectuate după 2015 în rândul acestora s-a constatat că majoritatea refugiaților din Germania NU proveneau din Siria, ci din alte zone (Libia, Tunisia, Africa Subsahariană, Irak, Afganistan), fiind la fel de afectați de conflicte civile, lupte tribale, sărăcie extremă, foamete sau lipsa apei potabile, chiar dacă acestea (poate) nu aveau loc pe o scară la fel de mare (sau vizibilă) ca distrugerile și carnagiul din Siria. Era legitimitatea lor ca ființe umane de a cere un trai sigur și decent într-o țară dezvoltată mai puțin justificată, sub orice aspect, decât aceea atribuită refugiaților sirieni, mai ales că și ei ajungeau în sudul UE tot clandestin (din punct de vedere legal) traversând Mediterana printr-o varietate de modalități improvizate și riscându-și viețile? Apoi, faptul din urmă reducea legitimitatea pretențiilor la un trai demn a românilor (2/3 din populație trăind sub limita nivelului decent de viață) sau a bulgarilor (cetățeni europeni), care pentru a ajunge să muncească (pentru salarii mai mici decât localnicii), și nu să se bucure de ajutoare în „Vechea Europă”, erau supuși ansamblului proceduri birocratice, cu toate limitările și restricțiile lor, ale UE? Ori pe cea a aspirației cetățenilor de aiurea din Europa sau Asia (georgienii, armenii, azerii etc), afectați sau nu de războaie recente, care trăiau (și trăiesc) mult mai prost decât vesticii și nordicii din UE, dar care nu se bucură decât de dreptul de a servi drept bazin de forță de muncă și piață de desfacere pentru economiile acestora?

Desigur, modelul „hai să ajutăm fără condiții”, dincolo de aparentul merit moral pe care și-l putea revendica (iar caracterul aparent e dat tocmai de selectivitatea arbitrară/ideologizată aplicată „beneficiarilor”), era prea puțin sustenabil. Iar Angela Merkel a fost conștientă de acest aspect din primul moment. Tratamentul cinic și ilegal, de tipul „persoane umane de categoria a doua”, rezervat celebrilor români „culegatori de sparanghel” (alături de alții activând tot în agricultură sau în industrii conexe, precum cea a prelucrării cărnii), „trimiși” (cu complicitatea autorităților, cel puțin a celor de rangul al doilea din ambele state și cu siguranță cu știința doamnei cancelar) în Germania în plină pandemie de Covid care secera mii de vieți, poate reprezenta, alături de atitudinea acesteia față de „refugiații sirieni”, o hârtie de turnesol a măsurii în care, de la lidershipul german la ansambulul societății acesteia, empatia, valorile umanității (prima între ele tratarea oricărui individ în mod intrinsec ca ființă umană, no matter what) și chiar multiculturalismul sunt cu adevărat internalizate și practicate.

La nivelul autorităților germane, se pare că în privința unora dintre ele multiculturalismul a eșuat (cel mai târziu) în 2010, așa cum declara mai sus Angela Merkel. Rezultatul testului cu hârtia de turnesol a diferit (și diferă, se pare), așadar, în funcție de cui îi este acesta aplicat. În cazul românilor culegători de sparanghel sau muncitori în abatoare, exploatați de patronatul german, de intermediarii (români și germani) și legați de contracte ilegale (inclusiv din punct de vedere al legislației germane) situația n-au rezolvat-o (după multe luni care s-au scurs, în plin scandal) nici autoritățile sau diplomația românească, nici poliția sau (în primă instanță) autoritățile germane. N-a rezolvat-o nici vreo mobilizare exemplară a activiștilor civici formal sau informal organizați din „vitrina UE”, atât de sensibili la alte cauze (e drept, era și pandemie cu restricțiile aferente, ca să reconstituim contextul în mod corect). A rezolvat-o presa germană (care a preluat tema de la cea română), prin insistența ei pe subiect, și sindicatele germane care s-au mobilizat în mod exemplar, sprijinindu-i pe angajații români și punându-le la dispoziție inclusiv reprezentare legală gratuită.

Ce a urmărit (și în mare măsură realizat, vom vedea cu ce costuri) cancelarul Merkel, prin acceptarea fără nicio limită, dar până la un punct a refugiaților (acest punct critic fiind atins în 2018, când ea însăși declara că o politică fără limite a „ușilor deschise” nu mai este fezabilă, adică sustenabilă)? Foarte simplu, s-a mizat (aș zice destul de cinic și abil în același timp), pe un revers al îmbătrânirii populației și al declinului demografic al Germaniei. (Nu insist aici cu date, ele pot fi verificate, aceste probleme au fost semnalate ca provocări grave cu care se confruntă societatea germană încă din anii 1970 – când sporul natural a devenit negativ, menținându-se astfel până în prezent ¹⁰, chiar dacă raportul dintre natalitate și mortalitate s-a îmbunătățit prin creșterea primeia – aceste apeluri fiind reiterate în anii 2000). Și s-a mizat pe acest fapt printr-o politică de tip „eugenist” (ca să-l parafrazez pe specialistul în gândirea despre rase, istoria acesteia și eugenie Marius Turda, de la Oxford Brooks University) practicată prin transplantarea unor indivizi despre care se credea că, neavând în mod formal nici măcar statutul legal de refugiați (conform componentelor interne și internaționale ale legislației în vigoare), iar destui dintre ei nici măcar acte sau nume care să poată fi verificate, vor putea fi încorporați, instruiți (dacă e nevoie) și transformați în forță de muncă și în consumatori în cadrul organismului social german.

Principial, problema nu este că s-au favorizat persoane care au fost dezavantajate din cauza rasei, a culorii pielii, a cetățeniei, a locului unde s-au născut, ci că acest lucru s-a făcut selectiv, în funcție de propriile interese. Or exact în aceasta a constat politica față de refugiați a executivului german condus de doamna cancelar, până când i s-a pus stop. Din nou, discutând la nivel de principii nu mă vor referi la haosul, semi-anarhia, potențialul de criminalitate generat de intrarea într-un sistem complex și sofisticat cum e un stat modern (o societate), industrializat, sofisticat, cu un nivel ridicat al tehnologiei a unor indivizi lipsiți practic (legal și juridic) de identitate, cum au fost o parte dintre refugiați. Ci la cinismul de a le vinde acestora și altora cărora le era amenințată viața, integritatea sau supraviețuirea (din motive de foamete, războaie, trai in state nefuncționale sau dictaturi abuzive, sărăcie extremă, foamete, criminalitate etc) visul/idealul fals (pur și simplu pentru că nu e realist, nici fezabil) care spune că problemele lumii subdezvoltate (și în mare parte suprapopulate) ar putea fi rezolvate prin emigrare în Occident ¹¹.

Cum pe Angela Merkel n-o putem bănui nici de exces de idealism, nici de lipsă de „orientare politică” (cel puțin pe termen scurt, problemele la domnia sa apărând pe termen mediu și lung), ea a fost perfect conștientă de această lipsă de fezabilitate a unei politici a „accesului total necondiționat” – cu umanitarismul (selectiv) ca unic criteriu – și a „vândut-o” în mod conștient și cinic, „lipind-o” convenabil de enunțuri ale corectitudinii politice și de idealuri ale Noii Stângi, exact atâta vreme cât acest lucru a convenit din punct de vedere pragmatic Germaniei, potrivit propriilor calcule. În această postură, mă întreb dacă o măcar parte din vina pentru pierderile de vieți ale refugiaților – multe femei, mame și copii printre ei, mulți sfârșind de morți crâncene prin înecare, deshidratare la temperaturi prea ridicate sau din cauza expunerii la frig) care au luat efectiv cu asalt aproape tot ce plutea sau părea că plutește (sacrificându-și cel mai adesea pentru asta ultimele rezerve financiare), pentru a ajunge pe țărmul opus al Mediteranei și în final în „Raiul promis” din Germania sau Suedia – nu se reflectă asupra însăși „figurii providențiale” despre care se spunea că le-a descuiat porțile acestuia?

În mod pragmatic, identificând probabil costurile implicate (socotite mai mici decât ale altor alternative disponibile), Angelei Merkel i s-a părut că a văzut o oportunitate neașteptată pentru Germania în această tragedie umanitară a începutului de secol și mileniu și n-a ezitat să profite de ea cu toate riscurile (iată, omul politic Merkel are, cu siguranță, și calități). Ea și-a impus propria alegere în materie de „politici umanitare privind refugiații” întregii Uniuni Europene, fără prea multe menajamente legate de situația concretă (inclusiv economică), de particularitățile de tot felul (incluzând sensibilitățile culturale) din țările membre. Prin aceasta Angela Merkel s-a dovedit, la fel cum a făcut-o ulterior prietenul său Vladimir Putin, ”a gambler”. Rămâne să vedem dacă planurile sale, odată puse în practică, vor face față provocărilor realității în continuă evoluție așa cum se configurează ea de fapt, și nu neapărat în felul în care și-a imaginat-o doamna cancelar.

– va urma –

¹Început în 2005, în perioada care a anticipat finalul mandatului de cancelar al lui Gerhard Schröder, prin performanțele slabe ale SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschlands) la alegerile din anumite landuri, și accentuat în mod serios cu/după înfrângerea clară a acestuia în alegerile federale germane din 2009.

²Unii colegi mai scrupuloși sau puriști ai acesteia din CDU au vorbit și de un oportunism în sens propriu. Și au folosit ca exemplu felul în care aceasta a solicitat părăsirea partidului de către fostul său președinte Helmuth Kohl, mentorul său politic, criticându-l și cerând public retragerea sa din politică după scandalul de corupție privind finanțarea partidului în care acesta a fost implicat. Scopul ar fi fost în fapt manipularea voturilor din CDU pentru ca ea să preia funcția succesorului lui Kohl. Helmut Kohl fiind cel care afirma deschis și repetat, la intrarea Angelei Merkel pe scena principală a politicii germane, că fosta locuitoare a Germaniei de Est (Republica Democrată Germană), fiică de pastor și (aparent) luterană practicantă, dar și (conform foștilor colegi) membră a Secretariatului Tineretului Comunist German (în studiile de fizică și chimie pe care le-a făcut tot în RDG, în Lepizig și Berlinul de Est, și ulterior acestora), calitate în care s-a ocupat cu propaganda marxistă (lucru despre care Angela Merkel a decrarat că nu-si amintește), este protejata lui („mein Mädchen”/ fata mea). Spre meritul său, pentru că ne-am referit și la biografia acesteia din perioada RDG, trebuie precizat faptul că Angela Merkel a refuzat atât colaborarea cu Stasi (poliția politică Est-germană), cât și înscrierea în Partidul Comunist al RDG (pentru rigoare, Sozialistische Einheitspartei Deutschlands/Partidul Unității Socialiste din Germania).

³Criteriile avute în vedere includeau atât aspecte „macro” legate de fiabilitate (motor, caroserie, sistem electric), cât și aparente „detalii” (fiabilitatea clanțelor de la uși, durata de vială a becurilor de semnalizare sau a sistemului de iluminat interior, etc.).

⁴Ulterior crizei, aceste organisme financiare pomenite s-au distanțat/dezis de „clasicile” politici de austeritate, recomandările lor, la debutul crizei actuale (ca urmare a pandemiei de Covid și a creșterii prețurilor la gaze naturale și energie electrică), fiind nu doar distincte de, ci reprezentând chiar opusul față de ce însemna „strânsul curelei” în mod clasic/tradițional. Din acest punct de vedere e de ajuns să ne reamintim de îndemnul directoarei FMI Kristalina Georgieva, lansat la adresa țărilor membre la o reuniune a acestora, la începutul lui 2021: ”In terms of policies for right now… I would go out and I would say: ‘please spend’. Spend as much as you can and then spend a little bit more”.

⁵Cu atât mai paradoxală și mai gravă apare marea afacere de corupție privind falsificarea emisiilor de noxe din cadrul industriei auto germane, una dintre cele mai importante din acest domeniu la nivel mondial.

⁶Deschidere și flexibilitate benefice mai ales după alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite și enunțarea politicilor sale în ansamblu rigide, nenuanțate și greu aplicabile legate de China ca partener economic/comercial, și transpunerea unora dintre ele în practică sau încercarea de a o face. Cu siguranță, China este un actor economic de care în actuala economie (și lume) globalizată nu se poate face în mod practic abstracție – reciproca fiind valabilă și pentru raporturile economice ale acesteia cu restul statelor. De asemenea însă, nu trebuie uitat nicio clipă faptul că, dincolo de ocazionalele mănuși de catifea folosite de liderii săi, China este, din punct de vedere politico-instituțional, un stat totalitar (aproape) „de manual”, mult mai temeinic organizat decât, spre exemplu, Rusia neo-totalitară a lui Vladimir V. Putin. Acest lucru s-a văzut mai cu seamă după cumularea succesivă a mandatelor de conducere a statului chinez de către actualul ”strongman” Xi Jinping.

⁷Juan. J. Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore, Maryland: Johns Hopkins University Press, 1996.

⁸Primele state care au aderat la CE/UE după 1989/1991 au fost Austria și Suedia, în 1995.

⁹În 2021 Partidul Popular European și-a schimbat regulamentul, pentru a putea exclude întregul grup al FIDESZ din Parlamentul European. Membrii acestuia însă, mai rapizi, și-au dat demisia în bloc, înainte ca aceasta să se întâmple.

¹⁰Chiar la nivel de 2022 Germania avea una dintre cele mai scăzute rate estimate ale fertilitâții la nivel mondial, iar vârsta medie a populației era a treia cea mai vârstnică/ îmbătrânită din lume.

¹¹Secretarul General al ONU, António Guterres, se referea, zilele trecute la lipsa de statut legal, și la problemele cu care ar putea fi confruntați atât cei făcând parte dintr-o categorie de refugiați care este posibil să apară în viitor – refugiații din motive climatice – cât și ansamblul comunității internaționale. Șirul cauzal care ar putea (va) determina apariția acestora este creșterea temperaturii medii anuale – topirea calotei glaciare – creșterea nivelului Oceanului planetar – inundarea unor zone locuite.

Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din „socialismul real”. Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta, etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).