După 10 ani de căsnicie, a înșelat-o și i-a cerut divorţul. Halucinant! Soţia i-a cerut un singur lucru!

„Când am ajuns acasă, în seara aceea, i-am luat mâna, în timp ce luam cina, şi i-am şoptit: „Vreau să-ţi spun ceva…” Ea şi-a păstrat calmul şi a continuat să mănânce în linişte, preţ de câteva minute. Nu puteam să ignor tristeţea din ochii ei…

Dintr-o dată, nu-mi mai găseam cuvintele. Dar trebuia s-o fac, trebuia să găsesc puterea să-i spun că vreau să divorţăm. În câteva clipe, cuvintele mi-au părăsit buzele. Le-am rostit cât am putut de calm. Am fost surprins să constat că nu au deranjat-o. Părea că nu le dă nici cea mai mică importanţă. La un moment dat, m-a întrebat doar atât: „De ce?” Dar eu am evitat să-i dau un răspuns… Iar asta a înfuriat-o. Brusc, a aruncat furculiţa din mână şi mi-a strigat: „Nu eşti bărbat!”

În seara aceea, nu ne-am mai vorbit. Nu ne-am spus niciun cuvânt… Am surprins-o oftând, plângea… Simţeam că vrea să ştie ce s-a întâmplat cu căsnicia noastră, ce nu a mers… Dar eram incapabil să-i dau un răspuns. Pur şi simplu inima mea aparţine acum altei femei, Jane. Pe soţia mea nu o mai iubeam, îmi era milă de ea. Atât!

Plin de remuşcare, am întocmit actele de divorţ. Îi lăsam casa, maşina şi 30% din acţiunile de la firma pe care o deţineam. Când i-am dat contractul, s-a uitat la el, apoi l-a rupt în zeci de bucăţi. Femeia alături de care îmi petrecusem 10 ani din viaţă devenise o străină. Îmi părea nespus de rău pentru anii pe care îi irosise cu mine, dar nu puteam da înapoi: acum o iubeam pe Jane.

A doua zi, m-am întors acasă seara. Era târziu şi nu credeam că o mai găsesc trează. Dar nu dormea… Stătea aplecată deasupra mesei. Scria ceva… Am lăsat-o în pace şi m-am dus la culcare. Eram extenuat. Când m-am trezit, era tot la masă. Scria… Nu i-am dat importanţă şi m-am culcat la loc.

Dimineaţa următoare, mi-a prezentat condiţiile divorţului. Nu a vrut nimic de la mine. Mi-a cerut, în schimb, o lună „de păsuire”. În acea perioadă, mi-a cerut să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a duce o viaţă normală, până în ziua despărţirii finale. Şi-a motivat cererea prin faptul că fiul nostru era în perioada examenelor şi divorţul l-ar fi afectat prea mult. Cerinţa ei mi s-a părut mai mult decât rezonabilă.

Dar a mai vrut ceva… Mi-a cerut să-mi amintesc cum, în ziua nunţii, am luat-o în braţe şi am trecut-o pragul casei. Şoptit, m-a rugat să fac acelaşi lucru, în fiecare zi, timp de o lună. Trebuia să o iau în braţe din faţa dormitorului şi să o duc în faţa uşii de la intrare. Atât. Pe moment, mi-am spus că a înnebunit. Dar, din dorinţa de a petrece acea perioadă în linişte, am acceptat.

Când i-am povestit lui Jane, aceasta a râs. Pe moment, s-a înfuriat, dar, după ce am asigurat-o că voi divorţa într-o lună, s-a liniştit.

Din ziua în care îi spusesem că vreau să divorţez, nu mai avusesem niciun fel de contact fizic cu soţia mea. Nici întâmplător nu ne mai atingeam… Aşa că, în prima zi când am luat-o în braţe, amândoi ne-am purtat ca doi copii. Întâmplarea a făcut ca în spate să apară fiul nostru. „Tata o ţine pe mama în braţe!”, a strigat copilul, bucuros din cale afară. M-am simţit ca ultimul om, dar ea, înţelegându-mi reacţia, mi-a şoptit: „Nu-i spune fiului nostru că divorţăm…” I-am dat din cap aprobator, apoi am pus-o jos şi am plecat la serviciu, fiecare pe drumul lui.

A doua zi, lucrurile au decurs firesc. Ea şi-a rezemat capul pe pieptul meu. Atunci i-am simţit din nou parfumul. Mi-am dat seama că nu mă mai uitasem de mult timp la femeia pe care o ţineam în braţe. Mi-am dat seama că îmbătrânise… Ridurile îi împânziseră faţa şi părul îi încărunţea vizibil. Preţ de o secundă, m-am gândit: „Doamne, ce i-am făcut?”

A patra zi, am luat-o din nou în braţe. Brusc, am simţit cum mă trece un fior… În braţele mele era femeia care îmi dădese 10 ani din viaţa ei! Zi după zi, simţeam cum dorinţa de intimitate creştea.

Nu i-am spus nimic lui Jane despre toate acestea. Pe măsură ce treceau zilele, era tot mai uşoară… M-am gândit că începusem să mă obişnuiesc eu cu greutatea…

Într-o dimineaţă, însă, am surprins-o în faţa oglinzii. Avea o grămadă de rochii în mână. Nu ştia ce să aleagă… Când m-a văzut, a plecat capul şi mi-a spus, printre lacrimi: „Mi-au rămas toate mari…” În acel moment, mi-am dat seama că slăbise atât de mult încât era o umbră de femeie… Acesta era, de fapt, motivul pentru care, de la o zi la alta, îmi era tot mai uşor să o duc în braţe. Atunci am înţeles! Se topise pe picioare din cauza supărării pe care i-o cauzasem. Din instinct, am mângâiat-o uşor pe cap. În acel moment, fiul nostru a apărut în uşă şi a spus: „Tati, e timpul să o duci pe mama la uşă!” Pentru el, să-şi vadă tatăl ducându-i mama în braţe devenise o obişnuinţă.

Şi-a pus mâna uşor pe umerii mei… Gestul ei era atât de natural… Mi-am adus aminte de ziua nunţii noastre. Mă copleşise acelaşi sentiment. În ultima zi, când am luat-o în braţe, am îngheţat! Nu mai puteam să fac niciun pas. Am strâns-o tare la piept şi i-am şoptit: „Nu mi-am dat seama că din viaţa noastră a dispărut orice urmă de intimitate…”

Am lăsat-o în prag şi am plecat la maşină. Nici nu ştiu cum am ajuns la serviciu. Am coborât din maşină aproape din mers. Îmi era teamă că orice întârziere mă va face să mă răzgândesc. M-am dus glonţ la Jane şi i-am spus: „Îmi pare rău, dar nu pot să divorţez! Nu mai vreau! Îmi pare rău, dar mi-am dat seama că, de fapt, căsnicia mea era plictisitoare pentru că eu nu preţuiam momentele importante din ea. Şi nu pentru că nu-mi mai iubeam soţia! După ce mi-am ţinut soţia în braţe în fiecare zi din ultima lună, cum am făcut în ziua în care ne-am căsătorit, mi-am dat seama că asta trebuie să fac până când moartea ne va despărţi!”

Atunci, Jane a avut un şoc! Mi-a dat o palmă, mi-a închis uşa în nas şi a început să plângă. Eu am coborât în fugă, m-am urcat în maşină şi am plecat.

M-am oprit la o florărie, aproape de casă. Am luat un buchet mare de flori şi florăreasa m-a întrebat dacă vreau să scriu un bilet. I-am zâmbit, am luat pixul şi am început să scriu, cu mâna tremurândă… „Te voi purta pe braţe în fiecare zi, până când moartea ne va despărţi…”

Când am ajuns acasă, ţineam strâns florile în mână. Am alergat pe scări, zâmbind. Eram extrem de emoţionat.

Când am ajuns în dormitor, soţia mea era întinsă pe pat, fără suflare. Murise… În ultimele luni, se luptase cu cancerul, dar eu fusesem prea ocupat cu Jane ca să-mi dau seama…”