Giordano Bruno, filosoful ars de viu pentru că a sfidat Inchiziția

Își spunea „Nolanul” pentru că crescuse în Nola, un oraș de lângă Napoli. Dar nici un oraș sau țară nu ar fi putut mărgini unul dintre cele mai neîmblânzite spirite ale Europei secolului al XVI-lea.

La vârsta de 15 ani, Giordano Bruno a plecat la Napoli, unde a încercat să își canalizeze religiozitatea exaltată intrând într-o mănăstire a ordinului dominican, dar a început curând să facă vâlvă din cauza caracterului său indisciplinat și a sfidării autorității.

Portretul lui Giordano Bruno. Litografie realizată în secolul al XVI-lea. Civica Raccolta delle Stampe Archille Bertarelli, Milano. Foto: Wikimedia

De exemplu, a scos din camera sa icoanele cu fecioare și sfinți, lăsând doar un crucifix pe perete, iar cu o altă ocazie i-a spus unui novice să nu citească un poem despre Fecioară.

Astfel de gesturi puteau fi considerate suspecte de protestantism, într-o perioadă în care Biserica din Italia îi persecuta cu asprime pe toți adepții lui Luther și Calvin. Prin urmare, Bruno a fost denunțat laInchiziție.

Cu toate acestea, acuzația nu a avut consecințe, iar Bruno și-a putut continua studiile. La vârsta de 24 de ani a fost hirotonit preot, iar la 28 de ani și-a obținut licența ca lector de teologie în mănăstirea sa din Napoli.

Bruno părea destinat unei cariere liniștite de călugăr și profesor de teologie, dar curiozitatea sa insațiabilă i-a stat în cale. A reușit să parcurgă cărțile umanistului olandez Erasmus, interzis de Biserică, ceea ce i-a arătat că nu toți „ereticii” erau ignoranți.

De asemenea, a fost interesat de literatura științifică emergentă a timpului său, de la alchimiști la noua astronomie a lui Copernic.

Universul infinit al lui Giordano Bruno

Astfel, în mintea lui Bruno au germinat idei extrem de îndrăznețe, care contestau doctrina filosofică și teologică oficială a Bisericii.

Precum Copernic, Bruno a respins ideea că Pământul ar fi centrul cosmosului; nu numai atât, dar a mers atât de departe, încât a susținut că trăim într-un univers infinit, plin de lumi în care ființe ca noi ar putea să se închine propriului lor Dumnezeu.

Piața San Marco, Veneția. În patru ani, Giordano Bruno a trecut prin Roma, Genova, Torino, Veneția, Padova și Milano, fugind de Inchiziție și în căutare de noi cunoștințe.

Bruno avea, de asemenea, o concepție materialistă asupra realității, conform căreia toate obiectele sunt compuse din atomi care se mișcă prin impulsuri: nu exista, așadar, nicio diferență între materie și spirit, astfel încât transmutarea pâinii în carne și a vinului în sânge în Euharistia catolică era, în ochii săi, un fals.

Cum Bruno nu ezita să se angajeze în discuții aprinse cu colegii săi de ordin pe aceste teme, inevitabilul s-a produs: în 1575 a fost acuzat de erezie în fața inchizitorului local. Neavând nicio șansă de a ține piept unei instituții atât de puternice, a decis să fugă din Napoli.

Din acel moment, Bruno a devenit un fugar care a trecut din oraș în oraș, cu Inchiziția pe urmele sale. În următorii patru ani, a trecut prin Roma, Genova, Torino, Veneția, Padova și Milano.

Viața de rătăcitor nu era ușoară, călătoriile erau dificile, camerele pentru un om sărac erau murdare și infestate de șobolani, uciderea călătorilor era frecventă, iar bolile și epidemiile reprezentau o amenințare, pe lângă persecutorii săi.

Celebru în toată Europa

În timpul călătoriilor sale, Bruno a întâlnit gânditori, filosofi și poeți care au fost atrași de ideile sale și care i-au devenit prieteni adevărați și l-au ajutat să își publice lucrările.

După o perioadă petrecută la Geneva, Lyon și Toulouse, a ajuns la Paris în 1581. Faima l-a precedat și a fost acceptat în curând de grupuri influente.

Monumentul lui Bruno, ridicat în locul unde a fost executat, Campo de’ Fiori din Roma. Foto: Wikimedia

Regele Henric al III-lea însuși a fost atras de disertațiile sale și, deși nu a putut să-i susțină în mod deschis ideile eretice, i-a trimis o scrisoare de recomandare pentru a se muta în Anglia.

La Londra, Bruno a stat în casa ambasadorului francez și a fost prezentat reginei Elisabeta. După aproape trei ani petrecuți în Anglia, și-a reluat viața itinerantă, călătorind la Paris, Wittenberg, Praga, Helmstedt, Frankfurt și Zurich.

În timp ce se afla la Frankfurt, Bruno a primit o scrisoare de la un nobil venețian, Giovanni Mocenigo, care s-a arătat foarte interesat de lucrările sale și l-a invitat la Veneția ca să-l aibă ca profesor în schimbul unor mari recompense.

Prietenii l-au avertizat pe Bruno de riscurile întoarcerii în Italia, dar filosoful a acceptat oferta și s-a mutat la Veneția la sfârșitul anului 1591. Acolo a participat la sesiunile Accademia degli Uranini, unde se întâlneau ocultiști, savanți și intelectuali liberali celebri, și a predat la Universitatea din Padova.

În mai 1592, filosoful a decis să se întoarcă la Frankfurt pentru a supraveghea tipărirea lucrărilor sale. Mocenigo a insistat să rămână și, după o lungă discuție, Bruno a fost de acord să își amâne călătoria până a doua zi.

Acestea au fost ultimele sale clipe în libertate. Pe 23 mai, în zori, Mocenigo a intrat în camera lui Bruno împreună cu câțiva gondolieri, care l-au scos pe filosof din pat și l-au închis într-o pivniță întunecată.

A doua zi a sosit un căpitan cu un grup de soldați și cu un ordin din partea Inchiziției venețiene de a-l aresta pe Bruno și de a-i confisca toate bunurile și cărțile. Trei zile mai târziu a început procesul.

Primul care a luat cuvântul a fost acuzatorul, Mocenigo, care lucra de câțiva ani pentru Inchiziție. După ce a declarat că, într-adevăr, i-a înscenat totul lui Bruno, a dat o listă lungă de idei eretice pe care le auzise de la acuzat, multe dintre ele denaturate și unele inventate de el însuși.

Procesul lui Giordano Bruno de către Inchiziția romană. Basorelief din bronz realizat de Ettore Ferrari, Campo de’ Fiori, Roma. Foto: Wikimedia

Printre altele, a spus că acuzatul și-a bătut joc de preoți, care erau „niște măgari”, și că Hristos a folosit magia. Când a fost interogat, Bruno a explicat că lucrările sale erau filosofice și că în ele susținea doar că „gândirea ar trebui să fie liberă să cerceteze atâta timp cât nu contestă autoritatea divină”.

Bruno credea că poate convinge curtea din Veneția, un oraș liberal și comercial, unde Inchiziția nu acționa la fel de dur ca la Roma. Dar în februarie 1593 a fost dat pe mâna Inchiziției romane. Dacă până atunci ar mai fi avut o șansă să scape de rug, de acum aceasta dispăruse pur și simplu.

O sentință dinainte stabilită

Giordano Bruno a petrecut șapte ani în închisoarea Inchiziției din Roma, lângă Palatul Vaticanului. Temnițele sale erau faimoase și temute. Deținuții erau închiși în celule întunecate și umede, din care se auzeau țipetele celor torturați și unde mirosul de canalizare era insuportabil.

Când a apărut în fața tribunalului, în ianuarie 1599, era un om slab și emaciat, dar nu-și pierduse deloc determinarea: a refuzat să se dezică, iar inchizitorii i-au dat 40 de zile pentru a reflecta. Acestea s-au transformat în alte nouă luni de închisoare.

La 21 decembrie 1599, Bruno a fost din nou convocat în fața Inchiziției, dar a rămas ferm în refuzul său de a se dezice. La 4 februarie 1600 a fost citită sentința.

Giordano Bruno a fost declarat eretic, cărțile sale urmând să fie arse în Piața Sfântul Petru și incluse în Index Librorum Prohibitorum (lista cărților interzise de Biserică).

Giordano Bruno a fost împiedicat să vorbească până în ultima clipă a vieții sale. Foto: Pinterest

În același timp, Inchiziția l-a transferat pe acuzat la tribunalul secular din Roma pentru a pedepsi crima de erezie „fără vărsare de sânge”. Acest lucru însemna că urma să fie ars de viu.

După ce a auzit sentința, Bruno a spus:

„Teama pe care o simțiți voi când îmi impuneți această sentință este poate mai mare decât teama pe care o simt eu când o accept.”

În dimineața zilei de 17 februarie, Bruno a fost dus la locul execuției, Campo de’ Fiori. Deținuții erau duși cu catârul, deoarece mulți nu mai puteau sta în picioare din cauza torturii; unii erau executați în prealabil pentru a-i scuti de suferința flăcărilor, dar Bruno nu s-a bucurat de acest privilegiu.

Pentru a-l împiedica să vorbească cu spectatorii, limba i-a fost paralizată cu o fâșie de piele. Când era deja legat de stâlp, un călugăr s-a aplecat și i-a arătat un crucifix, dar Bruno și-a întors capul. După ce flăcările i-au mistuit trupul, cenușa i-a fost aruncată în Tibru.