Science Report: Din ce vom construi orașe pe Marte? Din praf și cartofi. Uracilul, unul din compușii ARN-ului, a fost identificat pe asteroidul Ryugu. Urmele vieții extraterestre ar putea fi deja pe Terra

Din ce vom construi orașe pe Marte? Din praf și cartofi ● Uracilul, unul din compușii ARN-ului, a fost identificat pe asteroidul Ryugu ● Urmele vieții extraterestre ar putea fi deja pe Terra

Din ce vom construi orașe pe Marte? Din praf și cartofi

Aproape toată lumea visează la momentul în care vom construi primele așezări marțiene. Ba unii spun că, în sfârșit, ne vom întoarce acasă căci, posibil, germenii vieții să fi ajuns pe Terra chiar de pe Marte. Foarte puțini s-au gândit însă și cum, sau din ce, vom construi orașele respective.

Ce vom face? Vom sta să trimitem constant acolo mii de basculante spațiale pline cu materiale de construcție care, cu tot cu manoperă, transport și toate cele, vor costa mai mult decât fac? Sau vom produce materialele loco, ieftine și eficiente, ba chiar și prietenoase cu mediul înconjurător?

Ca să nu vă mai stresați cu întrebarea asta, o echipă de cercetători de la Universitatea din Manchester susține, într-un studiu publicat în revista Open Engineering, că a găsit soluția cea mai la îndemână. Mai exact, amidonul de cartofi, că tot vor fi ei alimentul viitorului pe Marte, și praful de pe suprafața Planetei Roșii, care se găsește din abundență, bașca și gratis, absolut peste tot.

Combinând cele două elemente, oamenii de știință britanici au descoperit că acestea formează un tip de beton mult mai rezistent decât cel obișnuit. Spre exemplu, betonul marțian, botezat StarCrete, rezistă la o presiune de 72 de megapascali, de două ori mai mult decât betonul terestru. Interesant este că, atunci când au folosit un material care imită praful lunar, rezistența betonului a crescut la 91 de megapascali.

Asta pică mult mai bine decât credeți căci, în faza inițială, fuseseră luate în calcul, în locul amidonului, urina și sângele viitorilor astronauți. Mai mult, pentru a mări rezistența materialului, cercetătorii descoperiseră că funcționează de minune clorura de magneziu, o sare care se găsește în lacrimi. Cum s-ar zice, am fi construit orașele alea cu sângele, sudoarea și lacrimile astronauților, ceea ce nu sună chiar optimist, încât să te facă să mai pleci acolo.

Din fericire, clorura de magneziu se găsește pe suprafața marțiană, deci nu va trebuie să îi facem pe astronauți să plângă cât e ziua marțiană de lungă. Revenind însă la amidon, acesta funcționează chiar mai bine decât materialele eco pomenite anterior. E nevoie de doar 25 de kilograme pentru a produce 213 cărămizi. Pentru un mic apartamențel cu trei dormitoare, să ai și tu loc să te miști pe acolo, înmulțiți cantitatea cu 35.

Creme de la creme am păstrat-o la final. Anume că viitoarele cărămizi marțiene pot fi realizate într-un simplu cuptor de bucătărie, ba chiar unul cu microunde. Având în vedere că fabricarea betonului obișnuit se face vinovată de 8% din emisiile anuale de carbon, folosirea betonul StarCrete pe Terra ar face ca materialul ăsta minune să fie extrem de căutat și aici, nu doar pe Marte.

În concluzie, totul e bine. Avem materialele, tot ce mai trebuie făcut e să se ocupe băieții și fetele de la NASA de toate autorizațiile, avizele, planurile urbanistice, aprobările și șpăgile căci, știți și voi, birocrația te omoară în cazurile astea.

Uracilul, unul din compușii ARN-ului, a fost identificat pe asteroidul Ryugu

Analiza unor mostre colectate de pe asteroidul Ryugu de către sonda spațială japoneză Hayabusa 2 a dus la un rezultat surprinzător. Anume, că în componența acestuia exista uracil, un element de bază în compoziția ARN-ului. Pe scurt, unul dintre compușii fără de care viața nu ar fi existat. Cel puțin, nu așa cum o știm.

Pe lângă uracil, cercetătorii au mai identificat și acid nicotonic, sau niacină, sau, dacă preferați, vitamina B3, un alt element important în metabolismul organismelor terestre. Descoperirile au fost făcute de oameni de știință de la Universitatea din Hokkaido și publicat în revista Nature Communications.

Este evident că descoperirea este una epocală. Fără restricții la cuvinte mari. Este dovada că elementele care au dus la apariția vieții s-au format în altă parte decât pe Terra și că au ajuns pe planeta noastră prin intermediul meteoriților sau a altor corpuri cerești.

Nu este o teorie nouă, însă acum avem dovada clară. În plus, cercetătorii japonezi au reușit să elimine orice urmă de îndoială cu privire la originea extraterestră a compușilor ARN. Ei mai fuseseră identificați dar, de fiecare dată, în meteoriți, adică în roci care căzuseră deja pe Terra. Astfel, nu putea fie exclusă ipoteza contaminării. De data asta, probele au fost prelevate din spațiul cosmic.

Uite că a avut dreptate Carl Sagan. Chiar suntem toți făcuți din praf de stele.

Urmele vieții extraterestre ar putea fi deja pe Terra

Dacă tot am vorbit azi despre praf marțian și asteroizi, vom încheia în aceeași notă, cu un studiu publicat în International Journal of Astrobiology de către un astrofizician de la Universitatea din Tokyo. Și, zice cercetătorul ăsta, Tomonori Totani, pe numele său, că urmele vieții extaterestre s-ar putea deja afla pe Terra, dar n-am știut noi să le căutăm.

Tot ce ar trebuie să facem ar fi să căutăm praful stelar care s-a depus deja, de-a lungul miliardelor de ani, pe suprafața Terrei. Ca să nu căutăm chiar acul în carul cu fân, ideal ar fi să colectăm mostrele din ghețurile arctice sau din sedimentele de pe fundul oceanelor. Simplu ca bună ziua.

Ideea este, subliniază Totani, că în urma impactului dintre diferite corpuri ceerești, rezultă praf cosmic. Praf cosmic care ar putea conține microorganisme fosilizate. Deci nu ne vor infecta, fiți fără grijă! Mă rog, dacă vorbim de infecție a planetei noastre cu forme de viață din spașiul cosmic, viața terestră ar putea fi cea mai evidentă. Dar să nu extrapolăm.

Din calculele oferite de profesorul japonez, cel puțin 100.000 de particule de praf cosmic ajung pe Terra în fiecare an. Unele cu mărimea de maxim un micrometru, dar suficient pentru a putea păstra forme fosile ale unor microorganisme.

Problema nu ar fi să recuperezi praful cosmic așa cum sugerează el. Asta se poate face. Ba avem chiar sonde care colectează chiar în acest moment mostre de praf cosmic direct din spațiu. Problema aici, jos, e cum să îl deosebești de cel băștinaș. Nu e imposibil, dar chiar e o muncă de Sisif.

În orice caz, ideea nu e rea și rămâne în cărți pentru cercetări viitoare, poate pentru când om avea o tehnologie mai performantă. Oricum, și Tonani o prezentase ca o variantă alternativă la ceea ce se face deja.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!