Cum afectează intervenția SUA în Venezuela lupta Ucrainei pentru drept internațional

La prima vedere, intervenția militară a Statelor Unite în Venezuela pare o victorie geopolitică: îndepărtarea unui aliat autoritar al Moscovei și Minskului. În profunzime însă, operațiunea ridică întrebări incomode pentru Ucraina și pentru ordinea internațională pe care Kievul încearcă să o apere, scrie Kyiv Post.

La 3 ianuarie 2026, armata americană a lansat o operațiune în Venezuela, capturându-l pe președintele Nicolás Maduro și transportându-l la New York, unde urmează să fie judecat pentru acuzații de narcoterorism. Președintele Donald Trump a anunțat ulterior că Statele Unite vor „administra” Venezuela până la realizarea unei „tranziții corespunzătoare”.

Reacția Moscovei a fost rapidă. Ministerul rus de Externe a condamnat ceea ce a numit „un act de agresiune armată” și „un atac inacceptabil asupra suveranității Venezuelei”, cerând dialog și respectarea integrității teritoriale. Declarația vine în contextul în care Rusia se află în al cincilea an al invaziei sale la scară largă în Ucraina.

Deși provenită dintr-o sursă percepută ca lipsită de credibilitate morală, argumentația juridică a Rusiei creează o dificultate reală pentru Kiev.

Răspunsul Ucrainei a fost atent calibrat. Ministrul de externe, Andrii Sîbiga, a condamnat regimul Maduro pentru autoritarism și încălcări ale drepturilor omului, subliniind totodată că evoluțiile ulterioare trebuie să aibă loc „în conformitate cu principiile dreptului internațional”.

Este o poziționare delicată. Ucraina nu poate susține un lider care a sprijinit agresiunea rusă. În același timp, evită să aprobe explicit o intervenție militară unilaterală împotriva unui stat suveran – exact tipul de precedent împotriva căruia luptă de aproape trei ani.

Momentul este deosebit de sensibil. Cu doar câteva zile înainte de operațiunea din Venezuela, Donald Trump s-a întâlnit cu președintele Volodîmîr Zelenski pentru a discuta un posibil plan de pace și a vorbit separat cu Vladimir Putin. Acum, aceste eforturi diplomatice au loc în umbra unei acțiuni americane care slăbește argumentele juridice pe care se bazează poziția Ucrainei.

Cazul Kievului împotriva Moscovei s-a sprijinit pe principii clare: frontierele contează, disputele se rezolvă pașnic, iar forța militară nu conferă dreptul de a redesena hărți. Carta ONU interzice acțiunile întreprinse de Rusia. Dar dacă Statele Unite pot lovi un alt stat, captura liderul său și anunța intenția de a-l administra pe termen nedefinit, cât de solide mai sunt aceste principii?

Contradicția este una pe care Rusia o va exploata

Propaganda de la Moscova trasează deja paralele și acuză Occidentul de aplicare selectivă a regulilor. De data aceasta, acuzațiile găsesc un teren mai fertil.

Miza depășește disputa retorică. State mai mici, precum Ucraina, depind de dreptul internațional pentru a supraviețui. Când marile puteri tratează suveranitatea ca fiind condiționată – indiferent dacă este vorba de Rusia sau de SUA – consecințele sunt suportate de cei mai vulnerabili.

Secretarul general al ONU, António Guterres, a descris operațiunea din Venezuela drept „un precedent periculos”. Riscul nu privește doar Venezuela, ci toate statele care se bazează pe lege, nu pe forță brută, pentru securitatea lor.

Ucraina se confruntă astfel cu o alegere imposibilă. Susținerea necondiționată a acțiunii americane i-ar submina credibilitatea morală. Criticarea Washingtonului, chiar și moderată, ar putea periclita sprijinul militar de care depinde supraviețuirea sa.

În consecință, Kievul a adoptat singura poziție realistă: o declarație atent formulată, care condamnă regimul Maduro, dar evită o critică directă a Statelor Unite. Este o abordare dictată de necesitate, nu de convingere.

Reacția Europei

Pozițiile europene oferă un punct de comparație. Premierul britanic Keir Starmer a declarat că Marea Britanie „nu varsă lacrimi” pentru sfârșitul regimului Maduro, insistând totodată asupra respectării dreptului internațional. Franța și Uniunea Europeană au adoptat un ton similar, criticând atât regimul venezuelean, cât și metoda intervenției.

Diferența este că marile puteri europene își permit această nuanțare. Ucraina nu. Ea are nevoie de armele americane pentru a rezista și de sprijinul european pentru a se reconstrui.

Operațiunea din Venezuela se înscrie într-un tablou mai larg. De peste un an, Washingtonul apără campania militară a Israelului în Gaza, în pofida criticilor internaționale privind dreptul umanitar, și a blocat rezoluții ONU în timp ce cere acțiuni ferme împotriva Rusiei. Fiecare astfel de episod erodează arhitectura juridică pe care Ucraina se sprijină.

Pentru Kiev, lecția este una dură. Ordinea internațională bazată pe reguli există, dar aplicarea ei este inegală. În acest context, securitatea postbelică a Ucrainei pare să depindă mai puțin de promisiuni politice și mai mult de garanții instituționale ferme – aderarea la NATO și UE.

Declarațiile lui Trump privind implicarea companiilor americane în sectorul petrolier venezuelean, ca formă de „compensare” a intervenției, adaugă un nou motiv de îngrijorare. Pentru Ucraina, aflată deja în discuții privind resursele sale, mesajul este clar: sprijinul este văzut ca o tranzacție.

Loviturile din Venezuela nu arată doar ipocrizia sistemului internațional, ci și distanța dintre regulile proclamate și realitatea puterii. Este o lume pe care Ucraina nu și-a dorit-o, dar una pe care este obligată să o navigheze, conchide Kyiv Post.